Era o dimineață rece de început de octombrie. Nu stiam la momentul acela unde urma să stau, știam doar ca eram pe lista celor “reușiți” la facultate (credeti-mă că era mare lucru) și că urma să mă mut în București.
O săptămână am umblat cu mama prin Constanța pentru a încropi o garderobă, bugetul fiind limitat. In săptămâna aceea, mijlocul sufrageriei noastre a fost ocupat de tot felul de lucruri, de la bagaje la conserve (abia pe urma ne-am prins ca astea nu prea avea rost sa fie transportate de la Constanța, puteau fi luate foarte bine si din București).
Și a venit si ziua cea mare, în care mi-am luat ramas bun de la jumătate din familie (mama si soră-mea), pentru a pleca împreună cu tata. Nu îmi era in nici un caz frica, nu mă simțeam în vreun fel emoționată, aveam însă un soi de nerăbdare în suflet pe care am experimentat-o și cu alte ocazii, dar parcă mai estompată. Știam că urma sa incep o noua viata si intuiția mea de Scorpion îmi spunea că era de bine.
Tot drumul tata a fumat, îngrijorat oarecum de multitudinea de întrebări la care încă nu aveam un raspuns, gen unde o sa stau, daca o sa ma descurc, daca o să mă adaptez, în timp ce eu așteptam doar nerabdare sa ajung pur si simplu, sa desfac bagajele in care erau puse chestii pe care – unele dintre ele – nu le avusesem niciodata – gen manusi de piele (alea nici nu cred ca le-am purtat, dar asta e alta poveste!), chestii de toaleta ale mele si numai ale mele si câte altele.
Trecusem examenul vieții sau poate doar examenul care urma sa imi schimbe definitiv si irevocabil viata din acel moment. Bucurestiul era mare si fremăta – lumea era grăbită, autobuzele erau noi, erau librarii imense, te puteai pierde prin ele. Și de acum eram și eu parte din el. Țin minte cum priveam pe geamul trenului campia întinsă și mă gandeam că, cu fiecare metru parcurs, eram mai aproape de București.
Cunoscusem primul mare sentiment al victoriei și știam cum este să ți se împlinească cea mai arzatoare dorință de la un moment dat. Timpul urma să îmi arate dacă alegerea fusese bună, dacă Bucurestiul era așa cum îl văzusem, sporadic, la admitere și un pic înainte, cand mersesem in vizită la una dintre matusile mele…
Atunci, pe drumul acela, dupa o noapte in care nu reusisem sa pun geana pe geana, dar nici nu simteam oboseala in vreun fel, atunci eram doar bucuroasa si nerabdatoare…
Au urmat patru ani care, din multe puncte de vedere, mi-au depășit așteptările. În care am cunoscut oameni cu care sunt prietenă și la mai bine de 15 ani distanță, în care am învățat, dar m-am și distrat, într-o lume parcă total diferită de cea de azi.
Erau primii ani ai telefoanelor mobile (mai ține cineva minte cum vorbeam „la 3 secunde”?), ani în care dacă trebuia să ajung undeva luam camerele de cămin la rând, poate știa cineva cu ce mijloc de transport se ajunge – și da, cineva știa de fiecare dată, ne descurcam destul de bine și în perioada în care Larry Page și Sergey Brin (aka fondatorii Google) erau doar doi doctoranzi cu o idee simpatică, în care nu auzisem de internet sau de portalurile de știri și aflam știrile zilei de la doamna de la poarta căminului.
Sunt sigură că facultatea are și astăzi farmecul ei, dar îmi rezerv dreptul de a spune că perioada aceea, așa cum am trăit-o noi, cei din generațiile de la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 a avut un farmec aparte, greu de egalat.
Leave a Reply