Cartiere pe unde am locuit: 11 iunie

Cum povesteam la începutul acestei veri, periplul meu bucureștean a început printr-un scurt popas în Drumul Taberei, urmat de câteva luni petrecute în cartierul Dristor. În vacanța de Paști a anului 1 m-am trezit însă că părinții mei nu își mai permiteau închirierea în continuare a garsonierei în care locuiam, având în vedere că proprietarul își dorea banii în avans până în octombrie – în condițiile în care lunile de vară urma să le petrec totuși în Constanța.

Așa că m-am mutat undeva în centru, ceva mai sus de Unirii, în zona străzii 11 iunie. Știu că nu este un cartier propriu-zis, dar nici nu am putut determina exact cărui cartier aparține. Am înțeles că zona aceea pitorească în care am stat se numea în vechime Țigănia Mitropoliei, iar în perioada în care am stat eu acolo casele nu erau așa de dărăpănate ca azi, era mult mai curat și încă nu apăruse nicio clădire nouă (am trecut de curând pe acolo și am plecat un pic tristă).

De această dată urma să mă mut într-un cămin (visul meu era oricum să stau la cămin și mi-a părut nespus de rău că nu am insistat la început de an pentru un loc), dar nu unul de facultate, ci unul de liceu. Căminul Liceului de Muzică Dinu Lipatti a fost gazda mea și pot spune că scurta perioadă petrecută acolo a fost și perioada în care m-am îndrăgostit de București.

Atunci am descoperit plăcerea de a mă plimba pe străzile micuțe, întortocheate uneori, de a descoperi și compara între ele casele vechi (cunoștințe de arhitectură nu aveam, dar îmi plăcea să regăsesc elemente comune în case construite cam în aceeași perioadă – mulți proprietari aveau bunul obicei de a trece undeva, la vedere, anul construcției locuinței respective), de a mă rătăci pur și simplu pe străduțele vechi și a găsi drumul înapoi – căci mergeam mereu pe jos, deși strada Pitar Moș nu era chiar la o aruncătură de băț.

Țin minte că mă plimbam cu Cati, colega mea de cameră, prin parcul Carol și pe străduțe, iar când ne plictiseam ne întorceam în curtea liceului și ne așezam pe o bancă, ascultând elevii cum studiau. Era un amestec de instrumente (din fiecare sală aproape auzeai un mic concert), dar ne plăcea. Iar ei, elevii, erau foarte harnici, cred că și la miezul nopții mai era câte un locuitor al căminului în sălile de studiu…

A fost o perioadă frumoasă, în care am legat primele prietenii ce aveau să rămână peste timp și am descoprit o zonă care și acum îmi e foarte dragă. Din păcate, și aici am stat puțin – doar trei luni, pentru că în anul II m-am mutat în primul cămin studențesc.

Sursa foto