Cartiere pe unde am locuit: Dristor

Vă povesteam data trecută că am poposit foarte puțin în Drumul Taberei. Suficient cât să-mi dau seama însă că da, Bucureștiul era aglomerat, grăbit, poate că mă și speria un pic. Dar și că-mi plăcea.

Îmi plăcea să mă pierd prin străduțele de prin centru, să intru la Noi de lângă Sala Dalles, prima librărie mare pe care am descoperit-o și să petrec poate și mai bine de o oră răsfoind cărți, fără să fiu deranjată de vreo vânzătoare foarte puțin amabilă care să mă întrebe dacă nu am totuși de gând să cumpăr ceva (era mare lucru în anii aceia)…

Când am ajuns în Dristor povestea se schimbase un pic. Stăteam deja cu o colegă cu care m-am înțeles foarte bine, care nu prea se sinchisea de peregrinările mele descoperitoare ale orașului. Iar Dristorul – contrar părerii generale – mi s-a părut cu mult mai prietenos decât Drumul Taberei.

Asta în primul rănd datorită metroului, care avea darul de a absorbi mulțimea care mă speria deja mai puțin și care nu mă obliga să petrec 40-50 de minute în înghesuială (din Drumul Taberei mergeam cu autobuzul), dar și datorită faptului că începusem să mă obișnuiesc cu oamenii, cu viteza… Începusem chiar să cunosc oamenii și să știu dinainte care sunt cei care s-ar opri totuși pentru a mă ajuta cu o informație (la momentul acesta cred că nu mi se mai întâmplă să întreb pe cineva ceva și să nu mă bage în seamă sau chiar să nu știe ce vreau eu – îi cunosc, pur și simplu).

Oamenii încetaseră să mai fie o mulțime compactă și începeau să-mi placă. Poate nu erau cei mai prietenoși din lume (deși unii chiar erau), dar nu prea păreau să se sinchisească de ceilalți, fiecare era cu viața și problemele lui – lucru extrem de potrivit cu firea mea.

Dristorul, așa cum mi-l amintesc eu de pe atunci, era compus dintr-o mulțime de blocuri uriașe (mai mari chiar decât în Drumul Taberei), magazinele erau de fapt o mulțime de dughene și mici buticuri (nu-mi amintesc vreun magazin mai mare pe acolo), avea și o piață decentă (Râmnicu Sărat), plus o mulțime de puștani (mă rog, cred că erau cu 2-3 ani mai mici ca mine, dar la vârsta aceea conta) ce spărgea semințe la gura de metrou până târziu în noapte, dar în cele 6 luni în care nu rareori am ajuns acasă cu ultimul metrou nu am avut senzația că sunt în nesiguranță (e drept că stăteam foarte aproape de metrou). A, și să nu uit de Mc Donald’s, acolo unde mergeam cu Alina, colega mea de garsonieră, extrem de rar, pentru o înghețată, și mi se părea cel mai fancy loc cu putință.

Tabloul acesta, așa cum l-am descris mai sus, mi se părea foarte frumos, vă rog să nu mă întrebați de ce, că nici eu nu știu. Am rămas cu nostalgia acelei zone și peste ani chiar mă gândeam că ar fi frumos să ne mutăm acolo, doar că… vizitarea câtorva apartamente și o plimbare ceva mai lungă prin cartier m-a făcut să realizez că nu era exact ceea ce-mi doream.

6 luni am petrecut în Dristor, suficient cât să realizez că Bucureștiul îmi plăcea mult și că acolo îmi doream să rămân, chiar și după terminarea facultății. După 6 luni, proprietarul garsonierei închiriate în care stăteam ne-a cerut banii în avans pentru un an, lucru care ieșea din discuție, mai ales că urma să petrec toată vara acasă, deci aș fi plătit degeaba pentru 3 luni și mai bine.

M-am trezit așadar, tipic pentru studenții din provincie, că îmi căutam din nou un loc unde să stau, după doar 6 luni de la precedenta mutare.

Sursa foto