Ne trezim uneori, speriati de sunetul strident al alarmei telefonului, alergam buimaci catre baie, poposind rapid in bucatarie, pentru a pune apa la fiert pentru cafea. Zgomotul orasului e acolo, bem cafeaua in graba, intre 2 bluze pentru care trebuie sa ne hotaram, spalatul unei farfurii uitate de cu seara in chiuveta, si doua guri luate in graba din sendvisul ramas de la micul dejun de ieri, pe fundalul claxoanelor masinilor care nu mai au loc pe strazile mai mult decat aglomerate.
Si iesim in strada, printre oameni grabiti si masini cu soferi si mai grabiti, in miros de tevi de esapament si cu un gust amar in cerul gurii. Autobuzul se lasa asteptat – cum altfel – zece minute, douazeci de minute, douazeci si cinci de minute. Si vine intr-un final, si ne urcam, printre alti oameni grabiti, plictisiti, somnorosi, morocanosi.
Urmeaza o noua lunga asteptare, a metroului, insotita de asteptarea in metrou, de 2-3-5 minute in fiecare statie, de parca exista o conspiratie a planetelor, care vor sa ajungem cat mai tarziu la lucru. Ajungem si acolo intr-un final, salutam, deja plictisiti, alte fete somnoroase, obosite, plictisite. Opt sau noua ore de munca se scurg domol. Cu clienti, cu deadline-uri, cu alti clienti si noi deadline-uri.
Plecam acasa asistand absenti la spectacolul strazii, acelasi de fiecare data. In autobuz, o fetita frumoasa, cu un zambet larg pe fata, si o floare mare in mana: “Eu sunt Iulia si am zece ani. Pe tine cum te cheama?”. Zambetul larg si prietenos al fetitei este molipsitor, generand un alt zambet: “Tot Iulia, si sunt mai mare decat tine”. O mana intinsa, o floare care pleaca din mana mica in mana mai mare.
La vita e bella. Va mai amintiti filmul lui Roberto Benigni?
Povestea zilele astea una dintre colegele mele ca, mai ales in ultima vreme, foarte multi pensionari cu drept de insotitor pe calea ferata, apeleaza la un siretlic. Anume, stau pe langa casele de bilete din Gara de Nord (banuiesc ca nu numai), rugand pe calatori sa accepte sa mearga cu ei ca si insotitori.
Ideea este urmatoarea: ei au voie sa mearga impreuna cu cineva, acel cineva neplatind biletul. Persoana respectiva ii da pensionarului o jumatate din suma, teoretic mergand gratis. O multime de batranei ajunsi la capatul puterilor, care, pentru sume infime uneori, fac aceste calatorii pentru un banut.
Biletul de tren pe ruta Bucuresti-Timisoara costa de exemplu in jur de 90 de lei. Batranul respectiv, daca are noroc si isi gaseste insotitori pe ambele rute, va castiga asadar 90 de lei. Cu pretul a 18 ore si poate mai mult de mers cu trenul, plus statul in gara necesar “racolarii” unui client.
Da, pana aici pot merge oamenii care au muncit, poate, zeci de ani pentru statul roman pentru a se putea bucura, intr-un final, de o batranete linistita. O sa-mi spuneti ca o fac pentru bani si ca nu este tocmai un lucru legal. Si o sa fiu de acord. Numai ca, dupa parerea mea, numai disperarea te poate face sa mergi ore in isr cu trenul, cu trenurile noastre murdare, care intarzie, sa petreci, poate, nopti prin gari in asteptarea urmatorului tren si a urmatorului insotitor… pe care poate il gasesti sau nu.
Pana aici a ajuns societatea noastra, pana aici ne batem joc de batranii nostri.
