Cand eram mica eram suparata pentru ca nu aveam « o tara » a mea. Toti copii mergeau la bunici in vacanta. La tara. Eu trebuia sa ma multumesc cu curtea (destul de mare, e drept) bunicilor mei.
Am crescut cu acest regret. Studenta fiind, la Bucuresti, am mai uitat de faptul ca nu am “tara”, pentru ca in vacante mergeam “la mare”.
Acum mi-ar placea ca parintii mei, in loc sa stea intr-un bloc comunist unde sa imi fie frig cand merg iarna si foarte cald cand merg vara, sa aiba o curte maare, cu pomi, cu animale, cu tot ceea ce inseamna viata la tara.
Voi aveti « tara » ? Aveti liber la povestit cum este, sau daca v-ar fi placut sa aveti…
pai aaa vreti sa va povestesc despre Mishcu si “tara” lui ? despre pescuit si nuferi ? despre brotacelul care concerteaza cu greierii langa “cavalerul noptii” care infloreste in fiecare seara la ora 21:00 cu o precizie de +/- cateva minute?
vreti sa va povestesc despre soseaua ce serpuieste intre munti si dunare pe sub cupola de plopi si salcii? … mai bine veniti in tara lui Mishcu
Daaa… vrem sa povestesti
Idem. Si eu eram fara “tara” si trebuia sa ma invart prin curtea bunicilor. Am avut totusi cateva experiente de mers la tara.
Prima oara am prins mare drag de un vitel, si cum nu mai vazusem asa ceva, ma lipisem de el, de nu ma mai puteau lua parintii acasa.
A doua oara eram ceva mai mare, adolescenta, si am stat o perioada record la tara, la “tara” unor cunostinte. Am facut imediat nota discordanta cu fetele de pe acolo, fiind “de la oras” si “fata lu’ dom’ inginer”.
M-am simtit prost la “discoteca” de la caminul cultural, pentru ca nu stiam sa dansez populara si muzica “de la oras” nu prea bagau, iar cand se intampla asta, eram cam singura pe “ringul” de dans.
Insa firea mea visatoare, dublata de muzica de pe o caseta cu albumul “Tourism” al celor de la Roxette, a facut ca toata acea experienta sa ramana de neuitat. Mirosul de acolo imi ramane bine intiparit in memorie, ca si paleta vizuala a culorilor de la rasarit si apus. M-am simtit acolo rasfatata ca o printesa din povesti, acolo am experimentat multe senzatii unice.
Si mie mi-a parut mereu rau ca nu mi-am petrecut copilaria la tara, asa cum se obisnuia pe la noi, pe vremurile cand la “tara” erau oameni buni, tarani adevarati, care fac cinste neamului nostru. Notiunea de “tara” a fost cumplit maltratata intre timp si a ajuns, ca si termenul “taran”, sa fie mentionata la modul peiorativ.
Intr-o tara in care nu stim sa ne conservam originile nu ne putem astepta la respect de la viitorime.
Si eu am fost, o singura data in copilarie, la “tara” unei verisoare, de unde am ramas cu amintiri de neuitat. Culesul de prune, de unde veneam seara cu caruta, apoi adusul vacilor inapoi de pe un teren unde erau lasate toata ziua, masa simpla de prinz, cu mamaliga, branza si ceapa, si cea vesela de seara, in jurul careia se aduna o familie numeroasa…
Eu, nu numai ca “am tara”, dar am copilarit acolo pana la varsta de 14 ani cand am plecat la liceu, la oras. E frumos, intr-adevar, dar viata de zi cu zi e destul de grea.
@Geocer: asa e, stiu asta. Stiu si ca noi, cei nascuti si crescuti la oras, sau macar o parte dintre noi, avem tendinta sa o idealizam, fara sa ne gandim la cat de greu este sa stai si sa muncesti acolo…