Ma gandeam asa, intr-o doara, cum arata lumea inainte de aparitia mobilului. Adica, atunci cand plecai de acasa si nu putea nimeni sa te sune de 10 ori, sa iti aminteasca sa iei paine la intoarcere, sa nu uiti sa iti pui fularul, sa fii atent cand treci strada, sa ne intalnim la 6, ba nu, la 5 jumate la Romana, ba nu, mai bine la Universitate…Hmmm… daca imi aduc aminte eu bine si atunci mergeam la intalniri, eram atenta (ma rog…) cand treceam strada, imi puneam si fular, cumparam si paine…
Oare cand o fi devenit mobilul asta atat de indispensabil?
Imi aduc aminte ca, atunci cand am fost in prima mea tabara, pe la 10 ani, undeva prin Bacau, am sunat acasa o singura data, cand am mers in excursie la Bacau, si stateam toti la coada la telefonul public, asteptand sa ne sunam parintii. Iar de 3 lei, cat era un apel din asta interurban, nu puteai decat sa indrugi un “da, mama, sunt bine, abia astept sa vii acasa”.
Ca sa verifice ca sunt mereu acasa, mama ma suna pe fix. Bineinteles ca dormeam atat de profund incat nici nu auzeam telefonul. Pentru mesaje, erau biletelele. Nu aveai cum sa zici: ia sa il sun repede, sa ii zic ca vreau deja sa plec. Nu. Lasai biletel: am plecat, revin in juma’ de ora. Si mesajele prin viu grai: “Ii puteti transmite Iuliei ca am cautat-o, am nevoie de tema la matematica”. Peste 3 secunde, agatat de geamul de la balcon, un personaj striga disperat “Iuliaaa, Iuliaaa, e Maria la telefon. Vrea tema la matematica”. Si o voce de undeva de jos, dintr-un loc neidentificat de mama deja aplecata trei sferturi peste balcon: “Spune-i ca urc in 15 minute si o sun eu”. Si peste alte cateva secunde: “Da, Maria, e un pic afara, te suna ea in 15 minute”.
Va puteti imagina existenta acum fara telefonul asta nesuferit? Pun pariu ca daca il inchid vreo cateva ore, primesc nu stiu cate mesaje cu “ce ai patit, de ce ai telefonul inchis”. si ca mama, care nu stie sa scrie mesaje, o sa incerce sa sune de una suta ori si ca va suna si exact in secunda in care voi deschide.
Voi va mai amintiti perioada pre-mobil?
oh, da…bun articolul.
eu am avut telefon mobil prin clasa a 9-a.
un 3310 pe care l-am tinut vreo 2 ani
dar cum eram printre cei 2 elevi din clasa cu mobil n prea aveam cu cine vorbi…chiar deloc, mai ales ca te rupea la credin un sms sau un telefon.
dar da, imi amintesc cand ne strigam de la balcon in loc sa ne dam beepuri sau cand ne sunam pe fix noaptea tarziu cand aveam chef de povesti..
Si nici pe fix nu vorbeam prea des ca sa nu platim. Nu stiu daca e asa un progres cu telefonul asta mobil. O fi… Dar cand am prins saptamana trecuta un o eleva de la a 5-a cu telefonul pe sub banca in timpul orei… tocmai primise un sms de la unul de la a 8-a… mi-a venit sa-l dau… de mobil cu progresul lui cu tot.
Ehei, fata mosului ! Pai pe vremea mea, nici macar telefonul fix nu prea exista. Adica, exista, dar acolo la mine la tara nu se gandise nimeni sa-l faca accesibil tuturor. Doar la Primarie era unul cu manivela care suna la nu stiu care centrala, iar centralizta iti facea legatura mai departe. Pentru a comunica, satenii se foloseau de voce. Rasunau vaile de mesaje precum “Ioane, vezi ba ca oile tale au intrat in porumbii lui Vasile”, sau “Gheorghe, vii ba maine la mine la coasa?”
Mda, era mult mai bine. Plecai de acasă sau îl decuplai şi aveai linişte. Acum eşti hărţuită de el 24 de ore din 24. Da, se şi rezolvă mai multe probleme ca înainte, dar poate că ar fi bine să nu ne dăm atâta peste cap s-o facem, pentru că apar altele în locul lor, şi tot aşa…
Nu-i asa? Vestile, bune, rele, tot se afla pana la urma, ramane stresul de a fi obligat sa il ai, sa il tii deschis, sa raspunzi la el
. Nu zic ca nu isi are, totusi, rostul lui. Uneori chiar simtim nevoia sa vorbim cu cei din jurul nostru…
Eu as turba daca nu ar fi mobil, sa-i aud glasul mamei de exemplu. Azi e de neconceput sa traiesti fara mobil, o fi fost frumos candva, dar daca aveam atunci varsta de acum ma sufocam in comunism si nu numai ca nu aveam mobil, dar nici afacere si nici libertate. Mi-amintesc vremurile alea cu mare placere, pentru ca e vorba de copilarie, dar nu as fi vrut sa le traiesc mai constient, matura fiind.
Ei, departe de mine gandul de a regreta perioada comunista! Pana la urma, nu avem de unde sa stim ca, daca vremurile acelea ar fi continuat, nu ar fi intrat si mobilele pe piata noastra.
Ma gandesc doar ca uneori cam exageram cu utilizarea lui, si nu e ok.