Uitandu-ma pe pozele facute anul trecut la Paris, mi-am adus aminte de o cina luata intr-un mic restaurant cu specific arabesc de la periferie, in Saint Denis, unde eram cazati.
Mi-a atras atentia o familie mare, aflata la masa alaturata, care sarbatorea ceva. In primul rand prin simplitatea lor. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu pareau saraci, oricum nu prea aveam cum sa imi dau seama despre acest aspect in Paris, unde fiecare umbla asa cum il taie capul. Erau destul de multi, poate patru sau cinci adulti si si mai multi copii. De aici mi-am dat seama ca era posibil ca unul dintre copii sa fie cel sarbatorit.
Copii erau insa atipici, dupa parerea mea. Erau cuminti, respectuosi, se purtau impecabil – cu chelnerul, cu parintii, intre ei… Era o placere sa ii privesti. Si erau modesti. A sosit momentul tortului, care de fapt a fost o prajitura un pic mai mare care a fost impartita intre cei de la masa, si al cadourilor. Modeste si ele. Insa bucuria din ochii sarbatoritului era mare si sincera.
Erau, cel mai probabil, o familie de imiganti cu posibilitati materiale reduse. Insa ma gandesc la Romania, si la cati romani cu posibilitati materiale modeste nu baga o multime de bani in fundul odraslelor, in ideea ca sa aiba si el, saracu’, ca eu nu am avut. Cati nu isi sacrifica painea de la gura pentru ca el, puiul de print, sa aiba ultimul model de celular, sau nu stiu ce ghizdan sau mai stiu eu ce haine cumparate de la nu stiu ce magazin de fite. Si pe urma copiii cresc mari, si ne miram ca sunt obraznici, ca nu apreciaza tot efortul pe care l-am facut pentru ei.
Si, mai grav, se trezesc adulti si nu stiu sa faca nimic si sunt obisnuiti ca lucrurile sa vina de la sine. Ne gandim vreodata, atunci cand ii luam un celular ultimul racnet, sau un laptop, sau mai stiu eu ce, ca atunci cand va fi mare va vrea ultimul tip de 4X4? Pe care tu, parinte cu posibilitati modeste care ti-ai rupt painea de la gura sa ii cumperi tot ce a vrut, nu ai putea sa i-l oferi, chiar daca te dai peste cap? Sau ca, de exemplu, s-ar putea indragosti de colega de banca, care nici nu se gandeste sa se uite la el, sau sa vrea nu stiu ce slujba de vis, pe care tu iarasi nu i-o poti pune pe tava? Si atunci ce faci? Si el ce face?
Pentru ca va fi cam tarziu sa invete ca viata nu inseamna numai sa vrei, inseamna sa si dai, si, mai ales, ca in viata nu poti sa le ai pe toate, pentru ca asa e legea firii.
Ca sa inchei, eu sunt sigura ca acea familie avea bani sa ii cumpere pustiului un cadou costisitor. Si la fel de sigura sunt ca daca ar fi facut-o, nu as fi vazut in ochii lui acea sclipire de bucurie autentica, acea luminita din ochi pe care nu am uitat-o. Pentru ca ar fi fost obisnuit sa aiba totul, si ar fi uitat sa se bucure.
Cel mai ieftin si eficient cadou e bucuria.
Mi-aduc aminte ca bunica nu prea avea bani, insa mi-a lasat in ghete, de Mos Nicolae, o batistuta brodata de ea pe margini. A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri, care m-a insotit ani de zile.
De regula nu cantitatea de bani garanteaza cat de pretios este cadoul sau cat de mare e bucuria primirii lui. Bravo, Iulia! Nu doar ai vazut Parisul, l-ai si observat…
Da, asa este. Si am observat ca parintii de astazi le cumpara copiilor foarte multe… Eu nu am copii, insa imi place sa cred ca voi putea rezista acestei tentatii, tocmai pentru ca atunci cand le iau sau primesc ceva, sa se bucure din toata inima.
Si eu am observat acelasi lucru : noi trebuie neaparat sa epatam prin ceea ce ne cumparam sau cumparam copiilor. Altii, desi poate ca au mai multi bani, stiu mult mai bine sa fie modesti.
Din pacate de mentalitatea “daca eu n-am avut macar ei sa aiba” nu o sa scapam prea curand… poate deloc…
@Alter Ego: asa este. Si nici eu, care imi dau seama care este pericolul, nu sunt foarte sigura ca nu am sa fac aceleasi lucruri.
Intotdeauna trebuie sa conteze gestul, cel mai mult! Toata lumea stie, insa pe multi ii lasa constiinta cand primesc un cadou sub asteptari
Ai dreptate…mai ales la ce e acum in ziua de azi cu pustii astia…oare mai stim sa apreciem cu adevarat un gest ?
Nu stiu daca povestea ta poate fi generalizata. Nu cred ca printii isi iau de la gura sa ii cumpere copilului ultima fitza in materie de telefoane. Astea sunt cazuri rare. In general copiii cu astfel de gadgeturi provin din familii in care nici macar un Lamborghini nu e o cheltuiala prea mare.
E normal sa vrem ce e mai bun pentru copiii nostri. Eu nu vreau sa ii iau copilului meu ceea ce nu am avut, ci ceea ce isi doreste. Asta daca e indreptatita cererea lui. E normal sa vrea nu stiu ce jucarie; si eu vreau haine si pantofi din vitrine si se presupune ca am alt rationament. Important e sa stii sa stabilesti limitele. Nu sunt de acord cu ideea sa nu lasi copilul sa faca ce vrea doar ca sa nu fie ca el.
Doamne-fereste, nici nu ma gandeam la varianta de a nu-l lasa sa faca ce vrea doar ca sa nu fie ca el. Ma gandesc doar la parintii care ofera copilului lucruri mult peste posibilitatile pe care le au, si cand copilul creste, pur si simplu nu mai pot tine pasul. Exemplul pe care il am la indemana este copilul unor prieteni de familie, caruia i s-a dat tot, dar absolut tot ce a vrut, care a chiulit de la scoala cand a vrut si a gasit intelegere totala, practic nimeni si nimic nu i-a stat in cale pana la 19 ani, cand s-a indragostit de o fata, si parintii chiar nu au putut sa i-o puna pe tava. S-a lasat cu sechele grave, cu probleme psihologice, internari la Bucuresti si baiatul nu mai este normal acum. Nici macar in acest caz nu se poate arata cu degetul catre parinti, insa un copil, dupa parerea mea, trebuie sa intre in viata stiind ca unele lucruri sunt posibile si altele nu.
Si tot eu sunt cea care spune in acest post ca nici macar nu sunt sigura ca o sa pot sa rezist tentatiilor cand o sa am copii