Se pare ca iar vom fi nevoiti sa mergem care cum o putea la serviciu sau pe unde avem treaba, pentru ca, incepand cu data de 18 martie, se va declansa o noua greva pe termen nelimitat la metrou.
Ultima greva la metrou a fost in noiembrie, si atunci nu prea am reusit sa gasesc nimic acceptabil pentru traseul Timpuri Noi-Grozavesti.
Bulevardul Unirii era pur si simplu blocat, asa ca varianta cu 123-104 a picat din start… m-am gandit si la traseul, un pic peste mana, dar asta era, cu 23 pana la intersectia Liberty Mall, apoi cu 8 pana la APACA si pe urma pe jos, dar a picat si asta, cand am facut 15 minute o singura statie…
Mai am o saptamana sa gasesc ceva, greva sunt sigura ca va fi, asa ca… nu ne ramane decat sa ne consolam, cei care locuim in Bucuresti.
Am fost prin Mega Image-ul de la Vitan astazi, sa iau una, alta. Inainte sa intru, vad puhoi de lume adunat in jurul unui soi de tarabe volante.
Bineinteles ca nu m-am putut abtine de la a investiga cauzele unei adunari de atatea persoane chiar in fata magazinului, asa ca am bagat repede capul, sa vaz despre ce era vorba.
Si era vorba despre martisoare. La 2 lei. Frumoase.
In fine. Intru in magazin, cumpar cele necesare, si ma indrept catre iesire. La iesire, unu-doi gura casca, din multimea pe care o lasasem eu cumparand de zor martisoare. Ceva se intamplase si bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu investighez, asa, plina de sacose, cauzele disparitiei subite a multimii dornice de achizitionat simboluri ale primaverii.
Am descoperit repede: comerciantii, smecheri si cu marketingul in sange, vazand ca merg martisoarele asa de bine, s-au gandit sa bage un mic adaos. De 50%. Asa ca martisoarele erau acum 3 lei. Si lumea, ia-o de unde nu-i.
Buna treaba. Mai bine scump si nu vinzi nimic, decat ieftin si sa nu mai faci fata cererii. Ca asa stim noi sa facem comert.
Acestea fiind zise, va doresc un 1 Martie frumos!
Ma gandeam asa, intr-o doara, cum arata lumea inainte de aparitia mobilului. Adica, atunci cand plecai de acasa si nu putea nimeni sa te sune de 10 ori, sa iti aminteasca sa iei paine la intoarcere, sa nu uiti sa iti pui fularul, sa fii atent cand treci strada, sa ne intalnim la 6, ba nu, la 5 jumate la Romana, ba nu, mai bine la Universitate…Hmmm… daca imi aduc aminte eu bine si atunci mergeam la intalniri, eram atenta (ma rog…) cand treceam strada, imi puneam si fular, cumparam si paine…
Oare cand o fi devenit mobilul asta atat de indispensabil?
Imi aduc aminte ca, atunci cand am fost in prima mea tabara, pe la 10 ani, undeva prin Bacau, am sunat acasa o singura data, cand am mers in excursie la Bacau, si stateam toti la coada la telefonul public, asteptand sa ne sunam parintii. Iar de 3 lei, cat era un apel din asta interurban, nu puteai decat sa indrugi un “da, mama, sunt bine, abia astept sa vii acasa”.
Ca sa verifice ca sunt mereu acasa, mama ma suna pe fix. Bineinteles ca dormeam atat de profund incat nici nu auzeam telefonul. Pentru mesaje, erau biletelele. Nu aveai cum sa zici: ia sa il sun repede, sa ii zic ca vreau deja sa plec. Nu. Lasai biletel: am plecat, revin in juma’ de ora. Si mesajele prin viu grai: “Ii puteti transmite Iuliei ca am cautat-o, am nevoie de tema la matematica”. Peste 3 secunde, agatat de geamul de la balcon, un personaj striga disperat “Iuliaaa, Iuliaaa, e Maria la telefon. Vrea tema la matematica”. Si o voce de undeva de jos, dintr-un loc neidentificat de mama deja aplecata trei sferturi peste balcon: “Spune-i ca urc in 15 minute si o sun eu”. Si peste alte cateva secunde: “Da, Maria, e un pic afara, te suna ea in 15 minute”.
Va puteti imagina existenta acum fara telefonul asta nesuferit? Pun pariu ca daca il inchid vreo cateva ore, primesc nu stiu cate mesaje cu “ce ai patit, de ce ai telefonul inchis”. si ca mama, care nu stie sa scrie mesaje, o sa incerce sa sune de una suta ori si ca va suna si exact in secunda in care voi deschide.
Voi va mai amintiti perioada pre-mobil?
Cand ziceam si eu hop! Taci, ca s-a hotarat iarna sa ne paraseasca, ma trezesc de dimineata si vad frumusete de zi cetoasa, de-ti vine sa te bagi degraba la loc in pat. Nu am facut-o, pentru ca astazi am treburi importante de executat, dar asta era primul impuls.
Hmm… Ca in sezonul asta, parca nu a mai fost niciodata: ninsoare, frig, ceata si, mai ales, balti si gropi, nenumarate balti si gropi. Sa fie oare de vina primaria, sa fie de vina oamenii de rand, ca nu isi fac ordine in batatura si in fata ei?
As fi tentata sa spun ca prin alte parti oamenii se mobilizeaza si reusesc. DACA nu as lucra in zona Grozavesti. Unde nu prea are cine sa se mobilizeze.
Santierul ce dureaza ceva de ani buni si care va avea ca finalitate maretul pod Grozavesti, a lasat urme adanci. De noroi. Pentru ca nu se mai poate accesa o anumita zona (unde, by the way, lucreaza sute de oameni) decat pe o poteca ce are aruncate, parca la misto, o serie de pietricele. Dar nu pe toata intinderea ei. Nu. Sunt pietre si noroi, pietre si noroi. Prin pietre mai e cum mai e. Dar prin noroi…
Si din cate am auzit, nu stiu ce primarie se va muta pe acolo. Abia astept sa ii vad pe domnul primar si pe domnii consilieri facand slalom prin pietre si noroi.
Este un post de pe vechiul Blog de Bucuresti, insa m-am hotarat sa il reiau pentru ca ajunge foarte multa lume la mine pe blog prin expresii de genul “metode de economisire”, “cum economisim” “cum sa facem sa ne ajunga banii” si ma gandesc ca, audienta actualului blog fiind mult mai larga, s-ar putea sa gaseasca un raspuns la toate aceste intrebari.
Il gasiti mai jos:
M-am hotarat sa scriu despre bani astazi. Despre bani si administrarea lor.
Doua lucruri am observat la conationalii nostri legat de comportamentul financiar. Unul este ca se plang foarte mult (si pe buna dreptate, as indrazni sa spun, avand in vedere ca de la Revolutie incoace am avut numai generatii de sacrificiu) si al doilea este ca sunt in general reticenti la sfaturile oferite de ceilalti cu privire la posibilitatile de a economisi sau la incercarea oricui de a-i ajuta sa depaseasca momentele dificile din acest punct de vedere.
O sa incerc in cele ce urmeaza sa structurez o serie de – spuneti-le cum vreti – reguli, sau sfaturi, pentru cineva care incearca sa depaseasca un anumit moment sau care nu reuseste niciodata sa se incadreze intr-un anumit buget. Care poate fi mai mare sau mai mic, sunt oameni care nu reusesc sa se descurce cu 500 de lei, la fel cum sunt oameni care nu se descurca cu 5000 de lei.
O prima etapa prin care trebuie sa treci este constientizarea faptului ca ai o problema. Am observat ca majoritatea, ajungand aici, incep sa se planga. La rude, la cunoscuti, despre cat de grea este viata si ce greu este sa traiesti cu X lei.
Da, viata este grea. Romania are, din pacate, unul dintre cele mai scazute niveluri de trai din Europa. Insa a te plange despre situatia ta este, in afara de cazul in care dai de o inima miloasa ca a lui Gigi Becali si ai norocul sa il si impresionezi, cea mai proasta solutie pe care o poti adopta.
A te plange despre greutatile tale nu inseamna decat timp pierdut. Timp pe care l-ai putea folosi pentru a-ti analiza situatia financiara si a cauta o solutie.
Aceasta analiza a situatiei financiare este o a doua etapa, obligatorie dupa parerea mea. Sa vezi ce nu merge si ce nu. Sa pui pe o foaie veniturile, ale tale si ale membrilor familiei. Sa pui alaturi cheltuielile. Sa vezi unde e buba. Pentru ca daca ai probleme inseamna ca veniturile sunt mai mici decat cheltuielile. Si nu e ok. De fapt, o sa trecem la o a treia etapa, cea mai importanta, poate.
A treia etapa este cea in care faci orice, te dai peste cap adica, pana cand cheltuielile nu depasesc veniturile. Stiu ca e greu, dar stiu de asemenea ca nu este imposibil. Am avut o perioada in care mancam pilaf de nu mai pot sa ii suport nici mirosul. Ceapa, orez si ulei, atat imi permiteam sa imi cumpar. Si painea mi se parea scumpa, si cartofii. E adevarat ca am lasat demult in urma aceasta perioada, dar urmare a ei stiu cum este si stiu ca se poate.
Si dupa ce reusesti toate astea, a patra etapa si ultima despre care am sa vorbesc astazi este acumularea a ceea ce americanii numesc „emergency fund”. Bani albi pentru zile negre, pe romaneste. Cat sa fie acest fond de urgenta? La carte scrie ca de 3-6 ori mai mult decat suma minima de care ai nevoie pentru a supravietui o luna. Eu as zice ca se poate incepe cu putin. Nu stiu, cu un salariu sa zicem. Nu te-ai simti mai bine daca ai avea un salariu pus deoparte?
Bineinteles ca nu trebuie sa pui acesti bani dintr-o data. Nici nu ai avea cum. Ramane la latitudinea ta sa stabilesti suma aia de care te poti lipsi, dupa ce ai platit ratele si utilitatile, sa zicem. Chiar daca ti se pare ridicol de mica suma, se aduna. Si intr-un an, sau poate doi, poti sa acumulezi acest fond de urgenta…
Si odata ce il ai, poti sa incepi sa visezi. La vacante si calatorii, la o casa cu gradina in afara orasului, sau doar la schimbarea masinii de spalat sau a frigiderului, pentru ca e bine sa stii si ce si cat iti permiti.
Pentru ca tocmai trecem printr-o criza care se datoreaza faptului ca oamenii au crezut ca fericirea pe datorie este una reala si trebuie sa invatam, sau sa reinvatam bucuria lucrurilor pe care le-am luat punand „ban pe ban”.