Unde eşti?

Ieri, într-o cafenea (da, aia, Starbucks, pentru snobi, dintr-un mall, aveti liber la dat cu roşii , dar era singurul loc care ne era cât de cât accesibil pe ninsoarea de ieri), un nene povestea că 90% dintre oamenii care îl sună încep conversaţia cu eternul si fascinantul «unde eşti ».

Nu tu ce mai faci, să vezi ce mi s-a mai întâmplat. Nu. Unde eşti ?

Gândindu-mă un pic, mi-am dat seama că omul avea dreptate si că şi mie mi se cam întâmplă acelaşi lucru. Nu răspund bine la telefon si aud invariabila întrebare…hmmm…

Eu am alt clişeu, şi acela contestabil, adica întreb de fiecare dată interlocutorul dacă poate vorbi. De parcă dacă nu ar fi putut mi-ar fi răspuns sau, mai rău, de parcă ar avea ceva probleme cu vocea…

Voi cum începeţi o conversaţie telefonică ?

Astazi am dat (iarasi) in autobuz de un om al… strazii. Nu vreau sa intru in polemici aici, o sa spun din capul locului.

Asadar, faptele sunt urmatoarele: urc in autobuz, dupa ce am asteptat cam 12 minute, la minus cate grade or fi. La prima statie, sunt nevoita sa cobor. Cine umbla cu tramvaiul/autobuzul prin Bucuresti stie ce spun. Mirosul este insuportabil, absolut insuportabil. Miros de aurolac, de om care nu cred ca a vazut apa si sapun de un an cel putin. Un cor care ii spunea sa coboare, el, care nu se sinchisea. Isi vedea de ale lui. Corul coboara, raman cei unu, doi raciti, probabil. Si asteptam inca 20 de minute pentru masina urmatoare.

In frig. Acum, ma gandesc si la omul acela care probabil tot de frig se urca in autobuz. Si ma gandesc si la mine, cotizanta cinstita, luna de luna, la bugetele RATBului.

Si ma gandesc si la o rezolvare. Pentru ca este o problema, atata timp cat mi se intampla cam o data pe saptamana asa ceva, e o problema. Voi ce parere aveti? Ce s-ar putea face, dar in contextul asta al societatii noastre, in care controlorii te intreaba de sanatate doar daca nu arati ca un aurolac, politia inchide si ea ochii… Ce putem face? Cine e de vina? Vedeti vreo solutie?

Azi ne lăudăm. Sunt 5 luni de când Blog de Bucureşti există pe domeniu propriu (blogul precedent nu avea oricum cine ştie ce vechime).

Am învaţat, încet-încet si cu ajutorul vostru, al celor ce mă citiţi, sau al celor pe care îi citesc, ce înseamnă aceasta activitate pe care am întâlnit-o cel mai des denumită „blogging”.

M-am bucurat atunci când unii dintre voi m-au lăudat, sau au considerat că ceea ce spun este interesant. M-am bucurat şi când am văzut că traficul blogului creşte, încet, dar sigur. Şi că există mulţi oameni care trec pe aici şi revin. Şi aş vrea sa vă mulţumesc tuturor. Nu am să nominalizez, pentru că sunteţi deja destul de mulţi si nu aş vrea să uit pe nimeni (de la o anumită vârstă ţi se mai întâmplă să si uiţi, deh).

Ce îmi propun pentru viitor ? Din respect pentru oameni care au trecut pe aici şi au făcut această observaţie, foarte pertinentă din punctul meu de vedere, o să încerc să scriu cu diacritice, chiar dacă îmi este foarte greu, obişnuită fiind cu tastatura franceză.

Şi mai îmi propun, tot din respect pentru voi, să scriu mai des. Si mai bine, deşi asta nu depinde neapărat de mine, ci de cele cu care am fost înzestrată.

Si premiul ? Premiul este de la Micuţul Elf, îl afişăm cu mândrie si îi mulţumim pentru el. L-aş da cu drag mai departe, dar am spus că astăzi nu facem nominalizări. Aşa că este pentru voi, toţi cei care citiţi acest post.